Amintiri de la Auschwitz

In apropierea datei de 27 ianuarie – Ziua Internaţională de Comemorare a Victimelor Holocaustului, evreica din Târgovişte a povestit din experienţele personale. Ea doreşte ca lumea să nu uite ce a însemnat Holocaustul pentru ca el să nu se repete.
 <!-- more -->
Edit Konigsberg a trăit timpuri istorice greu de imaginat în ziua de azi. „Acum că vă bucuraţi de toate drepturile, nu ştiţi ce înseamnă să n-ai voie să profesezi, să n-ai voie să cumperi, să n-ai voie să predai sau să fii elev, să n-ai voie şi să ţi se ia tot”, le-a spus ea elevilor Colegiului Economic “Ion Ghica”, în cadrul unei întâlniri organizate în şcoală. “Eram copil de şapte ani. Părinţii mei au primit în piept necazurile, dar toate se resfrâng şi asupra copilului. Vreau să merg pe sentimente, pe aprofundarea în suflet a ceea ce s-a petrecut. De ce? Ca să nu se mai petreacă”, a început ea povestea.
“Nici nu vă daţi seama ce lovitură teribilă a fost pentru mine”
La vârsta de şapte ani a experimentat pentru prima dată consecinţele măsurilor anti-semite. “M-au dat afară de la şcoală. Eram în clasa întâi. Un copil de şapte ani nu poate să înţeleagă nedreptăţile astea. Ce aveam eu în plus sau în minus ca să fiu dată afară. Înainte să mă dea afară se organizase petrecerea de sfârşit de an şi mi-au dat o poezie să recit. Cum am învăţat eu poezia aia, cu ce pasiune am repetat cu gesture, chiar şi în faţa oglinzii ca s-o spun. Era o bucurie mare s-o spun. Nici nu vă închipuiţi voi cum am fost eu suspendată”, povesteşte Edit Konigsberg, originară din Ploieşti. “Aş fi avut parte şi de premiul II. Doamna directoare a chemat-o pe mama la şcoală şi i-a spus: îmi pare rău, dar eu nu pot să-i dau premiul aşa, în public, pe scenă, pentru că e fetiţă evreică şi nu poate spune nici poezia pentru că trebuie să apară pe scenă şi nu am voie. Nici nu vă daţi seama ce lovitură teribilă a fost pentru mine. N-am uitat-o nici în ziua de azi”, spune evreica târgovişteancă. Ea a continuat studiile în cadrul unei şcoli evreieşti şi a devenit apoi profesoară. Aşa a ajuns la Târgovişte, dar lăsăm acest episod spre final.
“Voi ştiţi ce apăsare psihică este o muncă inutilă?”
Între 7 şi 12 ani a primit asemenea tratamente. Părinţii ei însă au indurate mai multe. Tatăl său a fost luat în lagărul de muncă de la Teiş. Acest episod a rămas viu în inima lui Edit. “A venit ordin de la Antonescu, ne-au luat munca de o viaţă, iar tata a fost dus la un lagăr de muncă. Nu se compară cu Auschwich. I-au ridicat la trei dimineaţa. Sunt 50 de kilometri de la Ploieşti la Târgovişte. Au fost parcurşi pe jos cei strânşi şi au fost aduşi aici, la muncă. Dar nu aveau pentru toţi de muncă şi atunci îi puneau să care grămezi de cărămizi, de lemne dintr-o parte a curţii în cealaltă. Voi ştiţi ce demoralizant este, ce apăsare psihică este o muncă inutilă?”, este întrebarea retorică a evreicei. “Atunci femeile nu prea aveau serviciu, nu era o epocă în care lucra şi femeia. Am rămas fără niciun sprijin mama şi cu mine. A fost groaznic. Când l-au închis, ne-a dat domiciliu forţat la Galaţi. Mama a ales Galaţi pentru că avea o soră acolo. Era muncă obligatorie şi nu aveai voie să ieşi din oraş”, îşi aminteşte Edit Konigsberg.
Săpunul din grăsime umană era tare şi nu spăla bine
O altă amintire dureroasă i-a marcat copilăria. Pe timpul războiului, a ţinut în mâini săpun din grăsime umană. Mama ei l-a cumpărat de la soldaţi, fără să ştie din ce e făcut. “A cumpărat două bucăţi. Erau tari ca piatra. Pe săpun erau imprimate trei litere R.I.F. N-a băgat de seamă, dar nu spăla bine. Ca să aflăm că acest săpun era făcut din grăsime de om. Eu când spun acum trăiesc, nu sunt un simplu documentarist care expune ceva. Trăiesc momentele astea şi toată ziua o să fiu întoarsă pe dos. Am aflat ce însemna R.I.F., adică Reine Jüdisches Fett - Grăsime curată de evreu”, îşi aminteşte cu durere Edit. Sunt doar câteva dintre amintirile ce o determină să continue a convinge oamenii că ceea ce s-a întâmplat nu trebuie să se repete. “Dacă moare un om împuşcat, de exemplu, zici că e o crimă. Dacă mor câţiva, zică că e vorba despre un criminal în serie. Dacă mor o mie de oameni, zici că e masacru. Dacă mor o sută de mii, zici că e genocide. Dacă mor şase milioane ce poţi zoce? Este atât de greu de conceput atâţia oameni nevinovaţi, atâţia copii”, subliniază femeia.
Lecţie: ce facem cu suferinţa?
Timpurile acelea grele i-au lăsat evreicei din Târgovişte cicatrici în suflet, dar a ştiut să meragă mai departe. “Eu sunt o fire luptătoare. Dacă cineva îmi face un afront, îşi primeşte răspunsul. Nu sar la bătaie, nu scot arme, dar îşi primeşte răspunsul. Personal mă simt foarte bine în Târgovişte. Am avut parte de respect şi n-am avut manifestări anti-semite în faţa mea. Ce-am făcut cu suferinţa şi cu amintirile? Le-am băgat într-un înveliş de oarecare înţelepciune, adică nu le-am lăsat să facă din mine un obsedat sau un om care vrea să se răzbune”, a explicat ea cu răbdare.
În Târgovişte a ajuns cu serviciul. „Am fost repartizată la o şcoală de seralişti la Boldeşti, de unde m-am transferat la Târgovişte. Nu puteam să mă desfăşor, la seral erau oameni munciţi, obosiţi şi nu puteam lucra cu ei. Am predat la Ienăchiţă Văcărescu şi am fost o profesoară exigentă. Nu persecutând elevul sau nedreptăţindu-l, ci le-am cerut să ştie carte. După ce am stat şapte ani la Boldeşti, că aşa era atunci, m-am tranferat la Târgovişte. S-a tranferat şi soţul meu care era medic”, povesteşte evreica, profesoară de chimie.

Cât despre experienţa Holocaustului, a simţit-o cel mai puternic la Auschwitz, unde a fost în vizită în cadrul unei excursii. “Ştiţi cum este acolo? Dacă eşti om, dacă ai sentimente cât de cât omeneşti, ieşi de acolo bolnav”, spune Edit Konigsberg. “Am fost şi am văzut camerele de gazare. Păreau neimpresionante la prima vedere. Erau destul de mici şi arătau ca o spălătorie. Venea gazul prin fantele şi într-un sfert de oră mureai în chinuri groaznice. Oamenii stăteau foarte înghesuiţi. În dorinţa lor de a lua o gură de aer, se urcau unii peste alţii. Apoi duceau cadavrele în camera de ardere. În continuu, câţiva ani de zile, au duduit cele două cuptoare”, explică ea. “La un moment dat am ajuns într-un spaţiu unde jumătate din distanţă era de culoare maronie. Ghidul ne-a explicat că era culoarea din cauza sângelui. Sângele are hemoglobină, care conţine fier şi acesta se oxidează. Aşa se explică acea culoare maronie. Atâta sânge a curs acolo, că pământul era cărămiziu”, adaugă impresionată târgovişteanca. Deşi nu-I face bine, ea acceptă să povestească de fiecare dată când are ocazia despre experienţele sale, pentru ca oamenii să-şi facă o imagine cât mai clară asupra acelor vremuri şi să le condamne, la rândul lor.